Mici povestioare ale oamenilor „mici” (2). Învățătorul

Am văzut că primul articol cu privire la micile povestioare ale oamenilor „mici” a avut un ecou peste așteptările mele și chiar am fost încurajat să continui. Iată astăzi al doilea episod și promit să nu fie ultimul, căci și oamenii „mici” – mica intelectualitate, oamenii de rând – au și ei ceva de spus, dar, dacă nu sunt somități, pe ei nu-i ia nimeni în calcul decât când trebuie să bage votu-n urnă pentru PSD, PNL, PDL, USR, AUR… NIMENI nu-i întreabă ce vor și ei, au devenit doar o informă masă de manevră. Și, Doamne, câte lucruri de bun-simț au de spus, dar nu are niciun politician urechi pentru astea, că nu le aduce niciun câștig, vreme de 4 ani… Iată că, încet-încet, acești oameni se grupează și devin O VOCE de care, cei care acum fac pe surzii, vor fi obligați să țină cont!
Așadar, să dăm frâu liber confesiunile domnului învățător…

La mine, dragostea de natură a-nceput încă din copilărie. Provin dintr-o familie de țărani care mereu a fost îndrăgostită de pământ.
Tata, Dumnezeu să-l odihnească, dacă n-avea în mână o sapă, avea o coasă sau o lopată. Era un bărbat bine făcut, o zi de coasă te dezvoltă mai mult decât o lună de sală de gimnastică! Și faci și ceva util, care îți aduce pâine pe masă… Întotdeauna mă fascina cum mângâia pomii când îi altoia sau coardele de vie când le tăia. Puteam să jur că avea un limbaj tactil cu tot ce atingea din natură! Fascinant!
Mama, chiar și acum, la o vârstă mai aproape de-un veac, iese cu sapa la prășit. Când mă uit la ea, zilnic, îi văd pasul măsurat și tremurat către poartă sau către cotețul găinilor ei favorite, pe care le tratează cu aceeași răbdare și pasiune cu care și-a crescut cei patru copii. Dar când vine vremea prașilei, dacă pune mâna pe sapă și ajunge în capul locului, nu mă țin cu mersul pe lângă dânsa, când dă cu sapa! Parcă întinerește dintr-o dată, parcă niște rădăcini ascunse îi transmit o sevă numai de dânsa știută din pământul pe care familia mea l-a iubit toată viața! Grădină de zarzavaturi și alte legume cum are mama mea, chiar și acum, nu găsești în toată comuna! Și, vorba ceea la modă, toate sunt bio!
Cu așa părinți, nici mie nu mi-a fost indiferent pământul ăsta! Ca să ajungă așa cum îl vedem acum, a fost stropit, de multe generații, cu sudoare și sânge! Iar pentru așa importantă moștenire nu ne mai mirăm că până și neamurile se mai ceartă între ele! Căci acest pământ, pe care noi îl călcăm în picioare, este statuia încă nesculptată a poporului român, este tranziția nației ăsteia de la daci și până la Iohannis-vodă, cum i se mai zice pe la noi. Căci și respectul românilor e ceva care se merită, nu se transmite prin sarcină de partid…
Am plecat la școli tot din drag de pământ. Că voiam să știu cât mai multe despre el, iar nivelul școlii de la țară nu mi-a oferit suficiente răspunsuri la întrebările mele. Când m-am întors acasă, am găsit liber la inspectoratul școlar doar un post de învățător la țară, într-un sat vecin, lucru care m-a încântat peste măsură, pentru că îmbina cum nu se poate mai bine dragostea mea de copii, pasiunea mea pentru pământ, traiul în aerul curat al satului românesc, tradițiile străbune, apa și mâncarea curate, căci am moștenit de la ai mei nu doar îndemânarea de coasă, dar și talentul de legumicultor iar Dumnezeu mi-a dat, acum, și timp.
M-am considerat binecuvântat să pot să trăiesc așa cum mi-am dorit, în mijlocul naturii, și să-i pot învăța și pe alții cum să-și poată scăpa recoltele de dăunători, cum să-și îngrijească văcuțele sau mieii ori cum să se ferească de gripa porcină! E grozav să te simți util comunității tale, indiferent cât este de mică sau de mare!
Cel mai tare însă m-a îngrijorat, mai ales după 1989, această invazie de chimicale în aer, în apă, în pământ, în animale… peste tot! Gorjul a ajuns ca să aibă peste 10.000 de cancere înregistrate! Pesemne că și cele neînregistrate încă să fie cam tot atâtea, la circa 300.000 de locuitori! Un număr uriaș, care poate îngrijora pe oricine, numai pe conducătorii de 35 de ani ai județului îi lasă rece, pentru că, pe ei, încă i-a ocolit acest flagel! Am văzut însă, la o emisiune de televiziune a unui post local, pe cineva care îmi dădeam seama, după cantitatea de informații de care dispunea, că este bine informat și că ÎI PASĂ! NU era de la PSD! NU era de la PNL! NU era de la USR! Nu, aceștia sunt prea ocupați să-și arunce mizerii-n cap unul altuia ca să mai aibă timp și de problemele MARI ale județului nostru! Era cineva de la PER, pe care îl mai văzusem și cu alte ocazii, iar omul, de fiecare dată, mi-a lăsat impresia că știe de vorbește și este și sincer. Pe bune, mi-a plăcut să remarc că mai există, în Gorj, și oameni care se mai gândesc și la binele semenilor lor. Mi-a plăcut pentru că am văzut în asta un semn că această comunitate mai are o șansă cu cei care însă se mai gândesc la ea, în ciuda celor care încă o conduc… spre prăpastie!
Ca oricare prieten al pământului, sunt o persoană energică și nu sunt omul care să stea deoparte. Ca învățător, în ochii oamenilor, alături de popă și de primar, fac parte din intelectualitatea satului. Așa că am fost curtat și de PSD, și de PNL, și de alte partide mai mari și mai mici. Am refuzat: nu mă părăsea impresia de falsitate mieroasă, de plastic, de surogat de politician a celor cu care aveam tangență. De această dată, instinctul mi-a zis că am găsit niște oameni cărora le pasă! M-am mai interesat și eu pe la diverse cunoștințe și am aflat că instinctul nu m-a înșelat nici acum! Și așa am găsit în PER niște oameni cărora le pasă și de apele noastre, și de aerul nostru, și de mâncarea noastră care să ne aducă sănătate și putere de muncă, nu boală… Dar cel mai mult m-a bucurat că am găsit aici două lucruri care aproape că au dispărut din dicționarele politicienilor care bântuie prin zona puterii: oameni adevărați și grijă față de semeni și de natură. Când au uitat, oare, oamenii politici, că „românu-i frate cu codrul”? Probabil când au început „cozile de topor” să taie pădurile și să le vândă pe nimic austriecilor…
Și atunci, mi-am zis că așa nu se mai poate și că, dacă nu fac ceva, copiii și nepoții mei mă vor trage la răspundere ce țară le las moștenire! Și, ca să nu-mi dogorească obrazul de rușine, am decis să mă alătur unor oameni care au, ca și mine, aceleași țeluri și interese: supraviețuirea poporului român, în ciuda celor care se străduiesc de 35 de ani să-l îngenuncheze și să-l umilească și să-l îndoape cu goange și alte dihănii pe care nici porcii nu le mănâncă! Căci ecologia nu înseamnă doar idiosincraziile și enormitățile sforăitoare debitate la Bruxelles, ci lucrurile elementare de zi cu zi, existente de milenii – apărarea drepturilor naturii: plantelor, animalelor, aerului, apei – într-un cuvânt: APĂRAREA OAMENILOR de ei înșiși…