CE Oltenia vrea să scape de TESA

Venit cu gânduri mari (dar deloc bune, după cum pare că insistă să lase impresia), conducătorul CE Oltenia, „parașutat” și la Gorj, lasă să se întrevadă o dorință de accelerare a îngropării celui mai important pilon al energeticii românești. Așa că apasă en gross și en détail pe pedala restructurării care musai trebuie să se facă doar prin închidere. C-așa vor interesele unora, nu ale României, ale gorjenilor sau ale salariaților CE Oltenia. De închis, e clar că se va închide șandramaua. Nu e o certitudine cât mai durează, dar e deja pe toboganul intereselor antiromânești, iar acesta, cu complicitatea fricoșilor care nu-s în stare nici măcar să lupte pentru locurile lor de muncă și pâinea cea de toate zilele de pe masa familiei, nu știe decât de jaf! Jaf după vechiul principiu capitalisto-feudalo-conchistadoresc „Mușcă și fugi!”, conform căruia, pentru trei mărgele de sticlă colorată dăruite indigenilor, trebuie să pleci acasă cu trei saci de diamante…
Îmi stăruie și acum în memorie o imagine cu acea „tanchetă” obosită, răsturnată în nămoale, care a ucis oameni. Mi se pare imaginea care definește cel mai bine situația actuală a CEO. Tismana I și II dispar în 2026-2027. Până atunci, să dispară, însă, vreo jumătate din TESA… Sigur că da, aici sunt două aspecte. Unul social, bifurcat și el: personalul TESA de azi – șomerii de mâine (cu tot ce ține de asta: ajutor de șomaj, scăderea dramatică a veniturilor familiilor respectivilor ș.a.) și, pe de altă parte, satisfacția dată slujbașului cu lopata de pe lângă benzi. Al doilea este de domeniul managerial. Când ai personal așa-zis excedentar și nu știi/poți/vrei să-i dai de muncă astfel încât respectivul să producă plusvaloare, asta înseamnă că ești un manager deloc grozav…
Din păcate, dezastrul de la CE Oltenia este o consecință a managementului după ureche, la modul diletant, executat de ani și ani de tot soiul de inși parașutați politic și care au lăsat Complexul pradă jafului organizat. Sindicatele – majoritatea „îngălbenite” sunt co-părtașe la acest dezastru național, ele doar din când în când mimând o opoziție gureșă față de mâna care i-a hrănit zeci de ani la rând. Și-atât!
Adevăratele sindicate au pichetat luni de zile prefectura, în zeflemeaua sindicatelor „îngălbenite” care acum simt „morcovul” urcând tot mai sus, ultimele ajungând azi, chiar și ele, la opiniile celor care anul trecut stăteau în fața unei Prefecturi inerte: că se apropie funia de par.
Sindicatele „îngălbenite” au șters din dicționarele de uz propriu cuvinte precum „solidaritate”, „colaborare”, „interese sindicale comune”. Cea mai bună dovadă e faptul că majoritatea au ruginit în funcțiile care ar trebui să fie „de răspundere”, în vreme ce numărul membrilor de sindicat a scăzut încontinuu iar unitățile economice componente au dus-o din rău în mai rău, acum fiind în pragul colapsului total.
Pe managerul actual îl înțeleg: omu’ a fost „parașutat” încoace cu o misiune, după care este extras (mai are doar o lună de stat p-aci) și parașutat în altă parte, să mai dărâme și altceva. Dar așa-zișii sindicaliști mari, „calfe și zidari”, întrebat-au oare vreodată pe cineva căruia îi merge mintea la rece dacă există măcar o singură soluție ca mineritul – implicit CE Oltenia – să nu moară? Că de dezvoltare nu mai știe nimeni cum se face… Ce manager (sau lider sindical…) ești dacă nu gândești și nu colaborezi cu factorii de decizie în vederea DEZVOLTĂRII (că de menținut, aia o poate face și portaru’ de la Poarta Sărutului!) activităților economice din subordine???
Singurii pe care i-am văzut interesați cu adevărat ca acest Complex să supraviețuiască – măcar de dragul zecilor de mii de familii legate ombilical de CEO, atât pe orizontală cât și pe verticală – sunt cei de la PER Gorj, care au și soluții pentru asta, dar care au vorbit ca Moise în pustiu, interesele antiromânești de a îngropa CEO fiind un tăvălug prea mare pentru un grup de oameni sufletiști cărora LE PASĂ! Când este vorba de miliarde de euro care trebuie să intre în buzunarele doar câtorva criminali economici, ce mai contează câteva zeci de mii de români cărora nici de locurile lor de muncă nu le mai pasă? Pesemne că e mai dulce pâinea câștigată cu sudoare și oase rupte la spălat de vase prin „țările-surori” din UE, care și-au dat mâna ca să jefuiască liniștite România, sub umbrela deloc neinteresată a Bruxelles-ului neo-imperialist…
Blestemul nostru, Miorița, este etern: baciu-„austrian” și cel „ungurean” „Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră / Pân’ l-apus de soare / Ca să mi-l omoare” pe românaș, „Că-i mai ortoman / Ș-are oi mai multe, / Mândre și cornute / Și cai învățați / Și câni mai bărbați.” Și aur. Și petrol. Și gaze. Și păduri. Și uraniu. Și metale rare. Și energie. Și… Mai ales că mintea lui, considerată oficial ca fiind de semianalfabet funcțional, îi umblă doar la „Fluieraș de fag,/ Mult zice cu drag”…
Pe scurt: au, românașii noștri, un talent de a se sinucide, atât ca neam, cât și ca țară, ceva de speriat! Și mi se pare că nu mai funcționează nici măcar vorba aia, veche, cu „mintea de pe urmă a românului”. A rămas valabilă doar vorba aia, a lui Goya, care ne previne că somnul națiunii naște monștri. Așa că, ăla care pleacă ultimu’ din țară e rugat să stingă lumina, gazele, să-ncuie ușa și să arunce cheia…