Când independența presei intră în contact cu banii publici
Gorjul este unul dintre județele în care presa liberă a rămas încă un deziderat. Este de înțeles, câtă vreme un ziar, un radio sau o televiziune – în forma materială, clasică, ori în formă electronică, pe internet – nu pot să activeze decât dacă sunt încadrate într-un format economic care se închină la Sfântul Profit (S.R.L., S.A. etc.), atunci supraviețuirea mass-mediei locale este la cheremul afaceriștilor locali și la „donațiile” câtorva primari care își cumpără liniștea cu bani publici. Căci, după ce independența presei a intrat în contact cu banul public, care-i prostul care să muște mâna care îl hrănește??? Că, dacă face asta, altă dată nu mai pupă niciun sfanț…
E adevărat, unii patroni de media au încercat ca să aibă și alte afaceri din care să susțină, la o adică, organul de presă. Dar și aici își băga dracu’ coada: cu organu’ de presă se făceau banii/contractele pentru cealaltă activitate, mult mai lucrativă. S-a făcut chiar și pușcărie pentru că presa este direct legată de profit… Oricum, ceea ce contează e că, așa cum animalele domesticite trăiesc pe lângă casa omului, și presa care se închină la profit trăiește pe lângă casa OMULUI. Adică a celui care respectă așa-zisa prin popor Noua lege a lui O(h)m: „Fii om cu mine ca să fiu om cu tine”. „O mână spală pe alta”, adică. Doar că s-a uitat un lucru: dacă o mână spală pe alta, atunci înseamnă că amândouă sunt murdare…
Se spune despre presă că ea este câinele de pază al democrației. E curios cum acest câine de pază „întoarce armele” când vine în contact cu banul public, iar politicienii puterii au învățat foarte bine asta. O situație în care publicul nu are simț critic este visul oricărui guvern care vrea să-și facă de cap!
Educarea mass-media, ceea ce se numește educarea gândirii critice în domeniul receptării mass-media sau alfabetizarea mass-media ar trebui să fie o preocupare centrală a autorităților conștiente și responsabile din învățământ și educație din fiecare țară.
Dar poate că nu contează cine finanțează o publicație? De ce să vă bateți capul, dacă oricum opiniile lor sunt ca și ale voastre? Mai gândiți-vă: că dacă un cumpărător e de aceeași părere cu vânzătorul că trebuie să ia la copil șuncă de Praga plină de E-uri deoarece e bună la gust și nu știe ce e în ea, dar vânzătorul știe, spre deosebire de cumpărător, că substanța care s-a injectat în șuncă să o facă așa roz dă în timp cancer, acesta nu e un consens bun.
„Un consens bazat pe informație asimetrică este echivalentul unei fraude: a-ți baza pe el opțiunea de vot este ca și cum ai investi la Caritas.”, scria politologul Alina Mungiu, în „România curată”, acum vreo 10 ani. Apoi continua:
„…influența politicului este indirectă pentru că se practică:
– schimbul de favoruri în natură (de ce să îți mai doneze la campanie omul de afaceri căruia i-ai dat un proiect DG Regio să trebuiască să declari Curții de Conturi, mai bine îi spui să cumpere reclamă direct la ziarul care te susține),
– încredințarea către un intermediar (știe cineva cine este Tronaru Dan Mihai, căruia i-a lăsat Sebastian Ghiță România TV? Ai fi zis că au învățat ceva de la Vântu ai cărui intermediari i-au furat și banii, și nevasta, dar nici vorbă),
– achiziția proprietății presei (nu reclamă) de către companii de PR sau acționari ai lor principali,
– falimentul repetat (operațiile se mută mereu pe firme noi cu acționariat obscur, datoriile rămân pe firmele în insolvență, favorurile pentru serviciile de PR prestate prin presă nici nu vin în încasările vreuneia, ci în licențe de export, permise de construcție, returnare de TVA, contracte publice, publicitate de stat și alte servicii de care mai are nevoie proprietarul real al ziarului pentru alte afaceri ale lui)…”
Așadar, „câinele de pază al democrației” se lasă voios deturnat de la una dintre principalele sale atribuții, cea de prezentare corectă, documentată și imparțială a realității societății românești și nu numai.
Din păcate, nimic nu-i place românului mai mult decât să fie mințit OFICIAL. Astfel încât nu este de mirare că politicul, prin intermediul mass-media care se înghesuie la pomana din banul public, îi oferă ce-și dorește! Vrea românul educație puțină către deloc și incultură cât cuprinde? Masss-media rezolvă! Vrea românul manele? I se dau manele cu ghiotura, s-au făcut chiar posturi de radio și tv specializate! Vrea românul cancan de doi bani și știri proaste? Gata, tată, se rezolvă imediat! Până și străinii se înghesuie să-i dea, nu doar ai noștri ca brazii! Vrea românul să fie mințit? Presa (desigur, o parte însemnată a ei) se face cărătorul oficial al minciunilor politico-administrative și, acolo unde nu găsește ceva spectaculos, inventează – de la faimosul exemplu al puilor cu 5 picioare promovat de Ion Cristoiu în zorii „Evenimentului zilei” și până la ce exemplu doriți dumneavoastră, căci cu toții avem multe exemple cunoscute.
Ce se poate face, mai ales în provincie, ca un telefon să nu închidă un organ de presă? Multe! CNA (mă rog, teoretic…), fiscul, Parlamentul, Consiliul Concurenței, Protecția Consumatorului, chiar și guvernul pot face ceva, separat sau împreună. Chiar până și cei care, de obicei, cam la orice răspund stereotip „Și ce putem face noi?” pot face mult(e)! E modelul scandinav: presa se finanțează din abonamente (toată lumea e abonată la un ziar, pentru că acolo toată lumea dorește o informație corectă, pentru că scandinavilor le place să știe pe ce lume trăiesc!), reclame și subvenții de stat. Finanțarea nu ar face deosebire între presa publică și cea privată câtă vreme obiectivele și performanța din caietele de sarcini ar fi atinse.
Ce credibilitate mai are o presă pe care politicul a dedulcit-o la banul public?
Și ca să nu se spună că vorbim documentat, vă oferim mai jos, lăsându-vă dumneavoastră comentariile cuvenite, câteva exemple de societăți comerciale care stau în spatele unor organe de presă și care se dau bine pe lângă primăria condusă de Romanescu să le pice și lor niscaiva „oscioare” cu niște zerouri în coadă:
