Revolta minerilor din Motru 1981, 19 octombrie, numită Revolta Pâinii

Mă aflu în penitenciarul Târgu-Jiu și, la o convorbire cu fratele meu, Miron Cozma ne-am adus aminte de acest mare eveniment. Miron Cozma, în data de 18 octombrie 2007, la orele 24:00, pe când vorbeam la un telefon improvizat în WC-ul penitenciarului, mi-a zis: „Costică știi ce-i în data de 19 octombrie 2007?”. Eu mă gândeam la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie din 1917, dar după câteva minute mi-am adus aminte de revolta fraților noștri mineri de la Motru, care au făcut să se ridice la luptă toți minerii din Valea Jiului, bazinul Rovinari, bazinul Vâlcea, Ploiești. Am discutat cu Miron circa o oră pe această temă, cu riscul de a fi prins și pedepsit la izolare, dar nu am putut uita de cei care niciodată nu au acceptat nedreptatea și nelegiuirile împotriva lor.
Acum mulți ani în urmă a avut loc acea mare revoltă, „Revoluția Pâinii”. În 1981 eram electrician la Exploatarea Minieră Rovinari, sector Tismana I, după ce în 1977 absolvisem școala profesională la Grupul Școlar Motru. După cei trei ani de școală, urmând ucenicia la minele din Motru, minerii îmi deveniseră familiari. Trăiam între ei, cei care îmi deschiseseră ochii spre adevărata lume iar acest lucru m-a făcut, mai târziu, să mă îmbolnăvesc de acel „sindrom al libertății și solidarității”, care m-a dus în spatele gratiilor. Toate acestea m-au făcut să jur în conștiința mea că nu voi trăda niciodată minerii, care vor rămâne cea mai revoluționară clasă socială din România.
Revin la ce am simțit în acele clipe din 1981, când am început să fiu format profesional. Mă aflam la E. M. Rovinari, Sector Tismana I, iar minerii discutau de ceea ce se întâmpla la Motru, iar eu fiind la frageda vârstă de 23 de ani, simțeam un impuls de solidaritate cu tot pericolul care persista. În acele clipe lucram pe un flux tehnologic cu un verișor al meu, Cornoiu Petre, și Lăzăroiu Ion. Prima lor acțiune a fost de a discuta în secret cu fiecare miner, deoarece era pericolul de a fi deconspirați securității. Am fost contactat de cei doi, mi-au explicat situația de la Motru și nemulțumirea minerilor, care era similară cu a noastră; mi-au cerut discreție totală și să îi ajut ca a doua zi la apel, când vor pune în discuție problema cartelării pâinii la magazinul din sector, ca eu să mă ocup cu câțiva colegi de diversiunea de a striga și instiga în masa de mineri la protest și nesupunere. Toate aceste lucruri mi-au fost prelucrate de cei doi într-o groapă de concasare la capătul unei benzi transportoare. În final m-au atenționat să fiu foarte atent pe cine mobilizez că este mare pericol și să-i informez. Am fost de acord și am contactat tinerii de vârsta mea, colegii de serviciu, foști elevi la Grupul Școlar Minier Motru. Cu toții m-au înțeles și a doua zi eram pregătiți de revoltă. Am informat pe Cornoiu Petre și pe Lăzăroiu Ion și mi-au zis „Costele, dacă ai lucrat bine, mâine vom reuși, dacă ai ales pe cineva care ne va deconspira, la noapte vom fi arestați, iar dacă vom fi arestați, tu să nu recunoști nimic pentru faptul că ne vom asuma noi răspunderea. În acea noapte nu am avut somn, îmi era teamă că am greșit în alegerea oamenilor, dar a doua zi am avut satisfacția că am reușit. Toți aceia care trecuseră prin școala de la Motru nu au trădat.
De dimineață, la orele 4:00, Lăzăroiu Ion era la mine acasă (20 oct. 1981), cu toate că de regulă plecam de acasă pe la 5:30.
Trebuia să procedez la aprovizionarea cu echipament de protecție; în acel moment, când șeful de sector va avea o opinie separată, de genul: „ Nu se poate, tovarăși!”, noi, masa de mineri, să strigăm „Vrem Pâinea noastră! Să vină secretarul de partid! Noi muncim, vrem să trăim! Nu lucrăm, nu lucrăm!”, iar în final: „Motru, Motru!”.
Strategia a reușit. Toată masa de mineri a izbucnit într-un strigăt înspăimântător, care i-au făcut pe inginerul șef și toți șefii să se închidă în birouri. Noi am continuat să strigăm și să protestăm, iar când a venit secretarul de partid, a fost hăituit cu strigăte (Huo!, Huo!”). În jurul orei 8:00, secretarul de la Tismana I a fost încercuit de militari și securiști cu mașini militare și muniție de război. Am rămas pe loc așezându-ne pe șezut în curte, până la orele 17:00, iar lângă noi au venit și alții, din schimbul II.
Revolta a durat până a doua zi dimineața. Minerilor a început să le fie frică de armată; grupurile de diversioniști acționau printre mineri; șeful de sector a chemat toți minerii să le ofere câte o primă substanțială și să meargă la cumpărături, la magazin, unde erau pâine, mezeluri și alte produse aduse de urgență. Încet, încet, minerii au devenit mai puțini și am rămas pe poziție circa 50 de mineri.
A doua zi, forțele de securitate au intervenit amenințându-ne cu armele, iar din mijlocul de 50 de mineri au fost ridicați de securitate Cornoiu Petre și Lăzăroiu Ion, care au fost trădați de câțiva mineri mai în vârstă care colaborau cu securitatea.
După ce au fost arestați cei doi, noi, ceilalți, am fost băgați forțat într-o magazie, unde ni s-au luat declarații, care vizau incriminarea celor doi arestați. Nu am cedat, am declarat că totul a fost spontan.
După lungi audieri și amenințări, am fost trimiși acasă și am fost propuși pentru sancționare disciplinar și avertizați că, dacă nu ne potolim, vom fi arestați.
Cei doi au fost duși la Târgu-Jiu în arestul securității și au fost eliberați după cinci zile de arest. Am discutat cu ei, erau bătuți și speriați și, mai mult decât atât, au fost retrogradați din funcții pe o anumită perioadă și urmăriți permanent la locul de muncă. Focul revoltei de la Rovinari s-a stins, iar în urma acestuia s-a obținut pâine și o aprovizionare mai bună și acordarea de categorii și distincții în masă. La Motru, ca și în Valea Jiului, revolta a durat cinci zile. În final, a fost învinsă de forțele de represiune. Mișcarea avea să reînvie peste câțiva ani, în 1987, 1990, 1991, 1992, 1999. De fapt, noi, minerii, ne-am ridicat împotriva tuturor puterilor, fie că au fost comuniste, social-democrate, liberalo-țărăniste.
Din spatele gratiilor, asist cum unii își aduc aminte, totuși, despre aceste evenimente, iar alții își fac propagandă pe seama acestor evenimente pentru a poza în anticomuniști. Nu-i pot înțelege pe cei de la institutul de investigare a crimelor comunismului cum vorbesc despre acel eveniment, uitând că ar trebui și un institut de investigare a crimelor liberalilor, țărăniștilor, democraților, care au făcut mult mai multe victime decât comuniștii.
Am toată stima pentru revoluționarul Soare Constantin de la Motru, care a ajuns lider de sindicat la ALRO SLATINA, dar care a uitat de spiritul revoluționar și e interesat de propriile afaceri și interese de partid. Nu știu cum Călinoiu Ion, președintele Consiliului Județean, membru al PSD, vorbește de clasa muncitoare, iar el face parte din clasa burgheză! Cum de Constantin Dumitrescu (subprefect) vorbește de clasa muncitoare și eroii revoltei, iar dumnealui este țărănist, având pe conștiință împușcarea minerilor în 1929, de către partidul său. Ca un făcut, observ că la această adunare de comemorare a participat și președintele PSD, Cârciumaru Florin, care este în campanie electorală ca și directorii săi și, nu în ultimul rând, liderii de sindicat, care au trădat pe Miron Cozma și pe noi, minerii, aflați după gratii.
Am toată stima pentru acei revoluționari, caro au fost capii revoltei de la Motru, dar le voi scrie o scrisoare deschisă ca să nu se lase induși în eroare și să denatureze adevărata luptă de la Motru. La comemorare au participat, dintre cei nouă care au suferit din cauza rebeliunii, doar trei: Constantin Soare, Nicolae Tomowinski și Viorel Nicșulescu, care a dat o tentă pur electorală, poate fără să vrea, dar întinând memoria celor decedați. Ca un exemplu, nu pot accepta nici pe propriul meu verișor, Vasile Crețan, director liberal la Motru, să vorbească despre aceste evenimente uitând că și el s-a folosit de funcția de lider de sindicat înregimentat politic, ca să discute despre memoria acestor evenimente. Ce caută Nicolae Bădița, lider de sindicat, care se împăunează că atunci când era elev, în timpul mineriadelor din 1994-1999, stătea ascuns în poalele bunicii, nefiind alături de mineri. Ce caută Gheorghe Gorun, țărănist și fost secretar de partid pe la câteva licee gorjene, să vorbească de crimele comunismului, dar nu pomenește nimic despre crimele țărăniștilor, care au fost mult mai oribile.
O elevă participantă la acest eveniment a pus o întrebare: „Ce naște societatea de azi?” Părerea mea e că nu naște nimic decât foame și că nu are nici un viitor. Istoria va spune mai multe despre aceste evenimente, dar nu putem uita că noi, minerii, am fost cea mai oprimată clasă socială din România.
Oare, dacă nu este prea târziu, nu a trecut destul timp, din 1981 și până în anul 2007, ca să-i putem recunoaște oficial cetățeni de onoare pe aceia care au fost arestați în 1981? În schimb, de atunci și până acum, toți cei care au guvernat au declarat mii de eroi ai revoluției, eroi anticomuniști sau alți „mari revoluționari”. Nu este o distincție prea importantă, doar aceea de cetățeni de onoare ai unui oraș, care, oricum, este pe moarte, fiind condamnat odată cu dispariția mineritului, plin de oameni care mor de foame și mii de șomeri foști mineri. Consiliul Local Motru le-a acordat diplome acestor eroi care ar fi trebuit să primească mai multă recunoștință. Oare Gheorghe Sârbu ar fi acceptat acest lucru?! A fost condamnat la opt ani de închisoare. Alexandru Goldeș a fost condamnat la opt ani de închisoare, Vasile Ursu condamnat la opt ani de închisoare, Constantin Soare la opt ani de închisoare, Valerică Măciucă la opt ani de închisoare, Ștefan Chirilă la șapte ani de închisoare, Viorel Nicșulescu la șapte ani de închisoare, Dănuț Dumitru Tătaru la șapte ani de închisoare.
Așa cum am făcut istoricul mișcării de la Rovinari în puține cuvinte, fac istoricul evenimentelor de la Motru din 19 octombrie 1981.
În acel an, Ceaușescu a dat un decret, 313, prin care se raționaliza pâinea și principalele produse, care nu puteau fi obținute decât cu cartelă. Toate aceste lucruri Ceaușescu le-a făcut motivând că trebuie trimise anumite produse la export, pentru a achita datoria externă. Toți activiștii PCR au fost trimiși la gurile de mină ca să explice minerilor conținutul decretului, însă minerii au refuzat să-și mai îndeplinească obligațiile de serviciu și a izbucnit o revoltă spontană, care s-a întins în întregul bazin carbonifer Motru, iar după aceea în Valea Jiului și Rovinari. Această revoltă avea să rămână în istorie ca „Greva pâinii”. Minerii nu au acceptat porționarea pâinii la 400 de grame, iar această mișcare a luat proporții.
La unele exploatări activiștii au fost obligați să mănânce pâine uscată, alții au fost umiliți și închiși în galerii unde li s-au oferit 400 de grame de pâine și apă. Au fost răsturnate și incendiate mașinile care aduceau pâine. La mina Horăști a sosit ministrul Emil Bobu, trimis de Ceaușescu pentru a liniști spiritele, dar minerii s-au organizat și au pornit către oraș. La fel au făcut și minerii de la Roșiuța, Lupoaia și Motru-Vest. Ei s-au oprit în fața sediului PCR din Motru. Locuitorii orașului Motru au rămas înmărmuriți când au văzut coloane de mineri purtând lopeți (celebra lopată „inima lui Stalin”) pe care scriau cu cretă lozinci incendiare: „Dăm cărbune și vrem pâine”, „Ceaușescu, PCR, pâinea noastră unde e?” La prânz, primele grupuri de mineri au înconjurat primăria și continuau să sosească alte grupuri. Minerii din Motru au primit vestea că minerii din Valea Jiului și Rovinari se îndreaptă către ei, dar organele de ordine au reușit să-i oprească, pe cei din Valea Jiului în defileul Jiului, iar pe cei de la Rovinari i-au înconjurat cu trupe ale armatei și securității dotate cu muniție de război. În orașul Motru, minerii fierbeau înconjurați și ei de armată, iar la zvonul că unii mineri au fost arestați, situația devenise de nestăpânit. Din acele grupuri au fost arestați foarte mulți mineri. Cei arestați erau duși în aresturile din Târgu-Jiu și Drobeta-Turnu Severin, iar numărul lor creșteau continuu.
Minerii au atacat Primăria și au devastat totul; au smuls gratiile, au ocupat birourile, inclusiv pe cel al primului secretar, și apoi au ocupat și sediul poliției care era pe aceeași scară. Polițiștii au părăsit sediul.
Minerii au aruncat în stradă portretele lui Ceaușescu, și chiar țigările și băuturile găsite în sediu. Unii dintre protestatari, Viorel Nicșulescu, s-a așezat în biroul primarului și a zis în glumă: „Eu sunt acum primarul”. Puterea de la București a declarat orașul în stare de asediu. Au fost aduse mașini de pompieri, încercând să țină la distanță cu jet de apă pe protestatari. La școala generală și pe blocurile din împrejurimi au fost instalate mitraliere și reflectoare, pentru a putea fi văzuți protestatarii pe timp de noapte. Securitatea îi filma și poza pe minerii care conduceau rebeliunea de stradă.
Minerii nu au mai rezistat oboselii, frigului și intervenției în forță a Securității. Timp de o săptămână, orașul Motru a fost sub asediul militaro-securist, ca pe timp de război. Încet, încet mișcarea a fost anihilată, liderilor li s-au făcut dosare penale și au fost condamnați la pedepse cuprinse între 6 și 8 ani de detenție, iar Ceaușescu a avut grijă să dea, însă, un decret de grațiere, care i-a pus în libertate pe acești lideri. În zonele miniere s-au luat măsuri suplimentare de supraveghere prin servicii, iar minorilor li s-au dat drepturi suplimentare la pâine, masă și salarii. Presa vremii nu a scria nimic despre acest eveniment, doar radio Europa Liberă făcea comentarii pe această temă, pentru că era un post care dorea căderea comunismului. Dovadă stă și faptul că acest post a dispărut odată cu comunismul învins de capitalism. Cu toate acestea, „comunismul” acela a avut o latură mai umană decât celelalte sisteme, de exemplu capitalismul sălbatic și devastator, care a dus omenirea în pragul disperării.
Faptul că acel model de socialism a fost un eșec, nu dă dreptul capitalismului să se erijeze în societatea cea mai fără de prihană. Dimpotrivă, acest sistem a fost și continuă să fie, atât timp cât va mai exista, cauza principală a nedreptăților din lumea noastră.