Bombardamentele şi absurditatea „Spiritului” occidental sau despre „presa liberă” în „lumea liberă”

Site-ul online canadian The Breach a publicat o scrisoare din partea lui Nancy Waugh, ofițer senior de standarde pentru jurnaliști la CBC, care evidențiază perfect relația psihologică bizare pe care occidentalii o au cu bombele și atacurile aeriene in țări străine.

Ca răspuns la multiplele plângeri ale unui profesor pensionar, de la Humber College, cu privire la limbajul extrem de tendențios folosit de radiodifuziunea publică canadiană pentru a descrie războiul Israelului în Gaza, doamna Waugh a recunoscut că CBC a folosit în mod regulat cuvinte precum „criminal”, „vicios”, „brutală”, „masacrul” și „uciderea” pentru a se referi la atacul Hamas din 7 octombrie, în timp ce ea a folosit cuvinte mult mai puțin încărcate din punct de vedere emoțional, cum ar fi „intensiv”, „necruțător” și „punitiv” pentru a descrie acțiunile Israelului în Fâșia Gaza în ultimele trei luni.

Doamna Waugh a apărat această discrepanță extremă spunând că atacurile Israelului în Gaza diferă de atacurile Hamas asupra israelienilor prin faptul că uciderile Israelului sunt „la distanță”.

„Sunt folosite cuvinte diferite pentru că, deși ambele duc la decese și răni, evenimentele pe care le descriu sunt foarte diferite”, a scris doamna Waugh. „În Raid s-au văzut oamenii înarmați de la Hamas rupând gardul de graniță și atacandu-i direct pe israelieni cu arme, cuțite și explozibili. Oamenii înarmați au urmărit participanții la festival, au atacat și împușcat kibutznici, s-au luptat corp la corp și au aruncat grenade. Atacul a fost brutal, adesea sălbatic și cu siguranță mortal.”

„Bombe aruncate la mii de metri distanță și obuzele de artilerie trase în Gaza de la kilometri distanță provoacă moarte și distrugere la scară largă, dar sunt efectuate la distanță”, a continuat doamna Waugh. „Rezultatele mortale sunt invizibile pentru cei care le-au cauzat, iar sursa este invizibilă pentru cei care suferă și mor.”

Am scris o serie de eseuri despre modul irațional și lipsit de temei în care occidentalii văd explozivii militari ca un mijloc mult mai civilizat și mai uman de a ucide ființe umane decât gloanțe sau lame, dar nu am scris niciodată nimic care să exprime atât de clar aceste lucruri absurde precum această  recunoaștere sinceră.  acestei doamne «ofițer senior de standarde pentru jurnaliști» de la Canadian Broadcasting Corporation.

Explozivii militari sfărâmă corpuri umane. Ei ard oamenii de vii. Îi prind în capcană sub dărâmături unde mor agonizând încet, într-unul dintre cele mai oribile moduri imaginabile. Ei lasă oamenii fără membre. Ei dezmembrează și desfigurează copiii pe viață. Multe dintre cele mai îngrozitoare decese din istoria omenirii au fost cauzate de bombe.

Mii de rezidenți din Gaza nu au fost încă numărați printre morți, deoarece trupurile lor sunt încă îngropate sub dărâmăturile clădirilor distruse. Mulți dintre ei nu ar fi murit pe loc. Unii sunt încă în viață, așteaptă zile întregi, în stare de teroare și durere intensă, un ajutor care nu va veni niciodată.

Potrivit unui raport UNICEF publicat luna trecută, peste o mie de copii au avut unul sau ambele picioare amputate din 7 octombrie ca urmare a pagubelor cauzate de atacurile aeriene israeliene susținute de SUA o cifră care ar trebui să fie mult mai mare în prezent. Știm că multe dintre aceste amputații au avut loc fără anestezie, deoarece războiul de asediu israelian a blocat aprovizionarea sistemului de sănătate din Gaza cu produsele de care avea nevoie precum anestezice şi antibiotice.

Dacă asta nu este rău, atunci nimic nu este rău. Dacă asta nu este un lucru  brutal, atunci nimic nu este brutal. Dacă asta nu este un act criminal, atunci nimic nu este un act criminal. Dar presa occidentală nu o descrie ca atare, pentru că se face „la distanță”.

A crede că aceste atacuri ar trebui considerate mai puțin rele și mai puțin brutale, pentru că sunt lansate de la distanță de oameni care nu vor vedea efectele lor, este la fel de imatur din punct de vedere psihologic ca o fetiță care crede că nu poate fi văzută pentru că și-a acoperit ochii. Un atac care ucide, mutilează și torturează nu încetează să fie brutal și rău doar pentru că îți apare ca un punct pe un ecran. Suferința umană nu devine mai puțin acută sau mai puțin semnificativă prin faptul că este departe.

Dar așa văd majoritatea occidentalilor folosirea explozibililor militari în zilele noastre. Suntem atât de obișnuiți să auzim guvernul nostru și aliații săi plouând cu bombe asupra Orientului Mijlociu și Africii, încât am dezvoltat un fel de imunitate la impactul psihologic despre ce înseamnă exact asta în realitate. Spiritul occidentală tipic a ajuns să vadă bombardamentele mai mult ca pe un fenomen meteorologic care are loc pur și simplu în aceste regiuni, la fel ca musonii din țările din Asia de Sud.

În realitate, bombardamentele nu sunt mai puțin sălbatice decât atacurile cu arme, grenade, cuțite sau machete. De fapt, ele permit o mai mare sălbăticie, pentru că ucid mult mai eficient și pentru că trupele care le folosesc pot continua să ucidă fără a-și pierde moralul și fără a acumula traume psihice din ororile pe care le-au provocat.

Moartea este moarte. Dezmembrarea este dezmembrare. Durerea este durere. Anxietatea este anxietate. Presupunerea nesăbuită că metodele preferate de ucidere ale imperiului occidental sunt mai puțin brutale și criminale decât cele ale unui grup militant sărac este un mecanism de apărare psihologică pe care l-am pus în aplicare pentru a ne proteja de conștiința propriei noastre brutalități și a caracterului nostru criminal.

Într-adevăr, având în vedere moartea, distrugerea, suferința și durerea pe care Israelul le-a provocat Gazei începând cu 7 octombrie, nu există nicio îndoială că Israelul este mult mai rău, brutal și mai criminal decât Hamas, așa cum sunt aliații săi care îi susțin acțiunile. Singura modalitate de a crede altfel ar fi să te ascunzi psihologic de realitatea a ceea ce se întâmplă, care este la fel de veridic și de matur ca și copilul care își pune mâinile la ochi și spune: „Acum tu nu mă mai vezi !”

Caitlin Johnstone, Australia

Traducerea şi adaptarea Silviu Şomîcu